Este binecunoscut ca punctul esential de sprijin al unui sistem de justitie – cel putin al unuia ce se pretinde a fi civilizat si demnocratic – este accesul la jusitie (la instanta).
Admis ca atare de mai toate sistemele de drept, reglementat de numeroase instrumente legislative interne si internationale, acest principiu este si produsul a ceea ce numim drept natural, izvorand din chiar natura lucrurilor.
Desigur, si acest drept in discutie, oricat de important este, trebuie exercitat in lumina unor reguli de procedura sau chiar de fond si nu in mod arbitrar. Se poate vorbi chiar despre unele limitari rezonabile ale exercitarii dreptului de acces la justitie.
Se pune intrebarea, insa, unde se incheie limitarile rezonabile si unde incep limitarile excesive.
Ajungand la legislatia si sistemul de justitie din tara noastra, ne exprimam ab initio temerea ca acestea prezinta ingrijorator de multe limitari excesive ale dreptului de acces la jusitie.
In acest context, apreciem ca, cel putin urmatoarele, reprezinta astfel de limitari:
1. Obligativitatea procedurilor prealabile – admise in legislatie si chiar de CEDO, ele sunt considerate a fi un elment menit sa reduca numarul de litigii de pe rolul instantelor judecatoresti; statisticile, insa, demonstreaza ca acest deziderat este foarte departe de a fi atins, iar asta inseamna ca aceste proceduri obligatorii nu sunt decat un obstacol in calea justitiabilului, in a-si realiza si obtine in jusitie drepturile sale legitime (includem aici, desigur, si mult prea celebra “informare asupra medierii”).
2. Taxele judiciare foarte mari, exorbitante uneori – coroborate cu tendinta evidenta a instantelor de a respinge cererile de ajutor public judiciar, in baza unor motive nereglementate ca atare de lege (existenta unui avocat, angajat de parte in cauza ori existenta in patrimoniul partii a unor bunuri, nepurtatoare de fructe civile, care sa poata reprezenta venituri).
3. Cautiunile in cuantum foarte mare, in materia suspendarii executarii silite – coroborate cu practica judiciara, care intr-o proportie covarsitoare, respinge ca inadmisibile (deci, nu ca nefondate!) cererile de reducere ori scutire de la plata acestora.
4. Formalismul excesiv al multor reglementari legale – a se vedea, de exemplu, art. 194 lit. a) NCPC ori art. 1050 NCPC, acest din urma text legal punand aproape in imposibilitate de a-si realiza dezideratul juridic, pe justitiabilul care doreste sa obtina un drept de proprietate prin uzucapiune.
5. Termenele foarte scurte, acordate de anumite instante – paradoxal, chiar daca obiectivul universal valabil este acela de a limita durata proceselor, in multe cazuri, termenele scurte (de 14 zile), coroborate cu sarcini dificile puse in sarcina partilor, contribuie la inmultirea cazurilor de suspendare a cauzelor, in baza art. 1551 CPC ori art. 242 NCPC.
6. Formalismul excesiv al unor instante, care sunt prizonierele interpretarilor strict literale ale textelor legale, dar si ale regulilor de procedura administrativa a solutionarii proceselor – ne referim, exepli gratia, la instante care refuza sa solutioneze la inceputul sedintelor de judecata cauzele aflate in stare de amanare, care impun sarcini impovaratoare partilor etc. – totul intr-un cadru de inflexibilitate, de duritate a limbajului si gesturilor, de dictatura judiciara.
Poate ca aceste cazuri nu sunt singurele; poate ca unele din ele nu reprezinta reale obstacole in calea justitiabilului, asa cum sustinem noi. Este cert, insa, ca limitele – mai mari ori mai mici – aduse dreptului de acces la o instanta trebuie sa fie atent analizate inainte de a fi reglementate.
Florin RADU
avocat, Baroul Hunedoara
sursa: http://www.juridice.ro/256348/spre-un-acces-la-justitie-tot-mai-limitat.html