Prin prezentul demers dorim să atragem atenţia asupra unui aspect important, dar devenit extrem de periculos în ultima perioadă în măsura în care practica judiciară relevă situaţii în care instanţele învestite cu soluţionarea plângerilor contravenţionale menţin procesele-verbale contravenţionale ca temeinice şi legale, reţinând uneori ca unic mijloc de probă raportul agentului constatator, ajungându-se astfel în situaţii absurde în care vinovaţia petentului-contravenient să fie stabilită în baza unui înscris al aceluiaşi agent constatator al cărui proces verbal contravenientul îl contestă, ceea ce în opinia noastră este inadmisibil.
1. Consideraţii teoretice
Dacă în privinţa procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este unanim admis că acesta reprezintă un act administrativ cu caracter individual, în ceea ce priveşte raportul întocmit de agentul care constată o contravenţie încă nu s-a stabilit cu certitudine natura juridică a unui asemenea înscris, deşi, aşa cum vom arăta, instanţele ajung să reţină vinovăţia contravenientului raportându-se la ceea ce descrie agentul constatator în cadrul acelui raport care de multe ori este întocmit pro causa – după formularea plângerii contravenţionale şi comunicarea exemplarului nr. 2 către intimată – spre a fi anexat la întâmpinare şi în care se fac apărări de fond sau chiar se ridică excepţii, în pofida faptului că agentul constatator nu deţine calitatea de avocat sau de consilier juridic şi nici măcar nu figurează (personal) ca parte în proces, fiind bine cunoscut faptul că procedura judiciară având ca obiect „plângere contravenţională” se desfăşoară între petentul-persoană fizică/juridică şi instituţia din care face parte agentul constatator, în calitate de intimată.
După o analiză asupra legislaţiei în vigoare, în încercarea de a afla textele de lege care impun obligativitatea întocmirii unui asemenea raport, am putut identifica doua texte care prevăd că agenţii de poliţie sunt obligaţi să întocmească în scris un asemenea raport.
Astfel, potrivit art. 38 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţei Române[1]:„Fiecare situație în care s-a facut uz de armă se raportează de urgență ierarhic. De îndată ce va fi posibil, raportul va fi întocmit în scris. Dacă în urma uzului de armă s-a produs moartea sau vătămarea unei persoane, fapta se comunică de îndată procurorului competent, potrivit legii.”
Acelaşi text de lege îl regăsim la art. 26 din Legea nr. 155/2010 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Locale[2], unde se arată de asemenea că: „Fiecare situatie in care s-a facut uz de arma se raporteaza de urgenta ierarhic. De îndata ce va fi posibil, raportul se întocmește în scris. Dacă în urma uzului de armă s-a produs moartea sau vătămarea unei persoane, fapta se comunică de îndata procurorului competent, potrivit legii.”
Din interpretarea literală a dispoziţiilor mai sus amintite reţinem că agentul de poliţie, fie că face parte din cadrul Poliţiei Române sau Poliţiei Locale, este obligat să întocmească în scris un raport, de îndată ce va fi posibil, doar în cazul în care în exercitarea atribuţiilor de serviciu a fost nevoit să facă uz de armă.
Înainte de a proceda la publicarea prezentului material, am solicitat informaţii de la mai multe inspectorate judeţene de poliţie în legătură cu natura juridică şi obligaţia agentului de poliţie de a întocmi la sfârşitul fiecărei zile de serviciu un asemenea înscris denumit RAPORT, comunicându-ni-se faptul că raportul agentului constatator întocmit la sfârşitul programului de lucru este instrumentul de evaluare a activităţii agenţilor constatatori şi se întocmeşte în baza normelor interne existente.[3]
Deşi se susţine că agentul constatator este obligat, în baza normelor interne existente la nivelul instuţiilor din care face parte, să întocmească la sfârşitul programului de lucru, în scris, un raport spre a servi ca instrument de evaluare a activităţii acestuia, aşa cum vom arăta în continuare, în cazul formulării unei plângeri contravenţionale împotriva unui proces verbal contravenţional şi după comunicarea exemplarului nr. 2 către instituţia-intimată, agentul constatator care a încheiat procesul verbal contravenţional atacat este pus să întocmească (olograf/tehnoredactat) pro causa un asemenea raport, pentru a fi anexat la întâmpinare, neezitând ca în conţinutul raportului cu pricina să facă apărări de fond sau să ridice excepţii, iar în final instanţele ajung să considere un asemenea încris ca probă suficientă pentru a reţine vinovăţia contravenientului-petent, conferindu-i chiar o valoare probatorie mai mare şi decât cea a depoziţiei martorului care apare în faţa instanţei şi depune mărturie, sub jurământ, cu consecinţa tragerii la răspundere penală în situaţia unei mărturii mincinoase, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 260 Cod penal.
2. Consideraţii practice
Analizând practica judiciară contravenţională din ultimii ani, am putut constata cu regret situaţiile ridicole (ne scuzăm pentru termenul mai puţin academic, dar este singurul pe care l-am apreciat ca fiind potrivit) în care s-au complăcut instituţiile care au emis procesele-verbale împotriva cărora au fost formulate plângeri contravenţionale, mai regretabilă fiind toleranţa instanţelor faţă de discrepanţele agenţilor care au întocmit procesele verbale contestate şi modul superficial în care au înţeles instanţele să soluţioneze plângerile contravenţionale, motivate probabil de celeritatea cu care trebuie să soluţioneze dosarele sau de miza mică a litigiului, dar omiţând impactul major pe care un astfel de litigiu îl are asupra situaţiei patrimoniale a contravenientului care este pus în situaţia să dovedească faptul că a fost sancţionat pe nedrept.
Astfel, într-o speţă dedusă spre soluţionare Judecătoriei Reşiţa, contravenientul a arătat instanţei că a fost oprit în trafic fără niciun motiv, agentul de poliţie dorind să-l sancţioneze iniţial pentru lipsa centurii de siguranţă, aplicându-i în final – după ce a observat în momentul legitimării că totuşi şoferul purta centura de siguranţă – o amendă contravenţională pentru că ar fi vorbit la telefonul mobil în timp ce conducea.
În conţinutul plângerii contravenţionale, petentul a arătat că la data de 02.03.2011 se afla singur în autovehicul, purta centura de siguranţă şi nu vorbea la telefonul mobil, astfel încât, deşi procesul verbal contravenţional se bucură de o prezumţie relativă de adevăr, aceasta operează, astfel cum a subliniat şi C.E.D.O. în jurisprudenţa sa constantă, până în momentul în care contravenientul s-ar afla în postura de a nu se putea apăra efectiv, fiind exact situaţia în care se afla el, în dovedirea celor susţinute în plângerea contravenţională, neputând propune nici o probă, cu atât mai puţin eventuali martori („mincinoşi”) pentru că ar risca să fie cercetat pentru infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă.
Judecătoria Reşiţa, prin sentinţa pronunţată în acest dosar[4], a respins plângerea contravenţională, stabilind vinovăţia contravenientului în baza faptului că procesul-verbal atacat se bucură de prezumţia relativă de adevăr, fiind susţinut de raportul agentului constatator (cel care a întocmit procesul-verbal atacat) şi de raportul colegului agentului constatator.
Ca o scurtă notă critică, arătăm că în speţa în cauza, pe lângă faptul că (i) instanţa a ignorat total cele statuate de C.E.D.O. în materie contravenţională, nu a observat nici că (ii) rapoartele în cauza au fost întocmite (09.04.2011) după o lună de la întocmirea procesului-verbal şi că de fapt acele înscrisuri prin care se răspundea argumentelor petentului au fost întocmite pro causa – după ce exemplarul nr. 2 al plângerii contravenţionale a fost comunicat intimatei – spre a fi anexate la întâmpinarea intimatei, astfel că la dosar au fost depuse de fapt trei întâmpinări şi nici că (iii) dispoziţiile art. 19 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor[5], înterzic expres colegului agentului constatator de a fi chiar şi martor asistent, cu atât mai puţin martor într-un eventual proces având ca obiect „plângere contravenţională” şi implicit ca un eventual înscris a lui întocmit pro causa să constituie mijloc de probă care să stea la baza stabilirii vinovăţiei contravenientului-petent.
Or, dacă instanţa considera că poate avea calitatea de martor (care să fie şi obiectiv!) în proces chiar şi colegul agentului constatator, considerăm că trebuia să procedeze la citarea şi audierea acestuia, urmând ca şi acesta să-şi asume responsabilitatea asemenea oricărui cetăţean care respectă legile ţării sale şi să dea o depoziţie sub jurământ şi sub sancţiunea tragerii la răspundere penală în cazul unei mărturii mincinoase, în opinia noastră, această modalitate în care putea să procedeze instanţa ar fi constituit o garanţie în plus asupra justeţei soluţiei care urma să o pronunţe şi totodată o formă de responsabilizare a agenţilor constatatori care aplică sancţiuni nelegale, ştiind că nu vor ajunge niciodată în faţa instanţei pentru a da socoteală.
De asemenea, într-o altă speţă soluţionată de Judecătoria Reşiţa, petentul a solicitat în cadrul plângerii contravenţionale să se constate că procesul verbal atacat, sub aspectul legalităţii este lovit de nulitate absolută întrucât agentul constatator a menţionat în cuprinsul procesului-verbal la data constatării faptei „18/19.01.2013, ora 18:30”, iar din raţiuni de timp acest lucru este imposibil pentru că nu putem vorbi de trecerea de la o zi la alta la orele 18:30, iar sub aspectul temeiniciei, a arătat că nu se face vinovat de fapta reţinută în sarcina sa, faptă asupra căreia agentul constatator nici măcar nu a făcut o constatare ex propriis sensibus, ci a dedus-o din împrejurări numai de el ştiute, astfel încât procesul-verbal întocmit nici nu se bucură de prezumţia relativă de adevăr, dat fiind faptul că aspectele consemnate de un agent constatator în cuprinsul procesului-verbal, în legătură cu fapta contravenţională, se bucură de o prezumţie de adevăr până la proba contrară, doar dacă împrejurările au fost percepute de agent cu propriile simţuri (în speţa în cauză, fapta nefiind constatată nici prin alte mijloace de probe).
Prin sentinţa pronunţată, Judecătoria Reşiţa a respins plângerea contravenţională[6], făcând abstracţie de faptul că procesul-verbal era lovit de nulitate absolută, iar sub aspectul temeiniciei, deşi nu a procedat la audierea martorilor propuşi de petent, a apreciat că procesul-verbal este temeinic, luând din nou în considerare ca probă decisivă la stabilirea vinovăţiei, raportul agentului constatator (din data de 20.02.2013 – întocmit la o lună de la încheierea procesului verbal), în care acesta aduce lămuriri cu privire la data şi ora constatării faptei şi descrie în detaliu că în urma sesizării din data de 21.01.2013, a efectuat verificări în teren, constatând că fapta contravenţională la care se face referire în procesul-verbal a fost săvârşită de contravenient în perioada 18.01.2013 (ora 15:00)-19.01.2013 (ora 18:30).
Opinăm că soluţia instanţei este nelegală, întrucât a fost luat în considerare un înscris întocmit pro causa cu scopul de a fi acoperită o nulitate absolută a procesului verbal, fiind omise dispoziţiile imperative ale art. 17 din O.G. nr. 2/2001, care stipulează că procesul-verbal contravenţional trebuie să conţină, inter alia, sub sancţiunea nulităţii absolute, data (exactă – s.n.) constatării faptei contravenţionale.
Cu privire la acest aspect, se impune să arătăm că atât în doctrină cât şi în practica judiciară, s-au conturat opinii în sensul că lipsa datei comiterii faptei atrage nulitatea absolută a procesului verbal, întrucât nu se poate determina momentul săvârşirii contravenţiei, iar contravenientul este pus în situaţia de a nu se putea apăra efectiv. Pe de altă parte, echivalează cu lipsa datei şi situaţia datei inexacte, deci situaţia în care agentul constatator trece în procesul verbal – intenţionat sau din eroare – o altă dată decât cea reală[7].
De asemenea, s-a mai subliniat că sancţiunea nulităţii absolute a procesului verbal intervine în cazul lipsei sau menţionării inexacte a datei, datorită faptului că menţiunea datei săvârşirii contravenţiei este importantă pentru calcularea termenului de prescripţie şi a termenului de depunere a plângerii, în cazul recurgerii la această cale de atac.
În fine, într-o altă speţă soluţionată de data aceasta de către Judecătoria Timişoara, contravenientul a arătat în plângerea contravenţională că a fost oprit în trafic la data de 18.11.2012, fiind legitimat de un agent de la poliţia rutieră care i-a adus la cunoştinţă că îi va reţine permisul de conducere în vederea suspendării dreptului de a mai conduce autovehicule pe o perioadă de 30 de zile pentru că ar fi fost filmat trecând pe culoarea roşie a semaforului.
În dovedirea celor susţinute în plângerea contravenţională, petentul a propus ca martor în apărare persoana care se afla cu el în autovehicul şi care a fost audiată în cauza, răspunzând atât la întrebarea instanţei cât şi celei adresate de către contravenient că înainte de a trece cu autovehiculul de semafor acesta indica culoarea verde, aspect consemnat în depoziţia sa pe care a semnat-o. La dosarul cauzei, intimata I.P.J. Timiş, deşi nu a formulat întâmpinare, a depus procesul verbal în original şi raportul agentului constatator (întocmit şi în acest caz după formularea plângerii contravenţionale) în care acesta descria fapta contravenţională reţinută în sarcina petentului fără a depune proba video/foto pe care pretindea iniţial că o deţine, solicitând totodată respingerea plângerii contravenţionale întrucât contravenientul nu poate dovedi că este nevinovat.
Prin sentinţa pronunţată în acest dosar, Judecătoria Timişoara[8], după ce a audiat martorul, care, aşa cum arătam mai sus, a declarat de două ori că autovehiculul în care se afla cu petentul-contravenient a trecut pe culoarea verde a semaforului, a dispus respingerea plângerii contravenţionale, instanţa ajungând astfel să acorde o valoarea probatorie mai mare înscrisului olograf denumit RAPORT, întocmit de agentul constatator, faţă de depoziţia martorului luată în şedinţă publică sub jurământ şi sub sancţiunea tragerii la răspundere penală în caz de mărturie mincinoasă.
Încă o dată ne exprimăm regretul să constatăm că o asemenea soluţie profund injustă a putut fi pronunţată într-un dosar cu o miză relativ mare, în speţă fiind vorba despre un permis de conducere al cărui posesor lucra ca şofer, instanţa înţelegând să înlăture depoziţia martorului propus în apărare şi să acorde o valoare probatorie mai mare raportului agentului constatator, care nici măcar nu a fost comunicat petentului. Or, dacă instanţa ar fi apreciat ca nesinceră depoziţia martorului audiat, considerăm că ar fi trebuit să dispună reaudierea acestuia sau chiar confruntarea cu agentul constatator, aspect care din nou ar fi constituit o garanţie în plus pentru o soluţionare justă a cauzei.
În continuare vom rezuma câteva hotărâri pronunţate în ultimii ani de instanţele naţionale în care s-a subliniat că raportul agentului constatator nu are valoare probatorie pentru a putea servi la stabilirea vinovăţiei contravenientului. Astfel:
În cuprinsul sentinţei civile nr. 4828/05.12.2008 a Judecătoriei Deva[9], s-a reţinut că „In privinţa raportului agentului constatator, neexistând niciun text de lege care să-i confere valoare probatorie, instanţa nu-l va analiza ca probă în prezenta procedură”.
De altfel, prin sentinţa civilă nr. 1752 din 8.11.2006, Judecătoria Mangalia[10] reţine că: “Menţiunile înscrise în raportul agentului constatator (…) nu pot fi reţinute întrucât procesul-verbal nu poate fi completat cu înscrisuri sau alte probe extrinseci.”
Totodată, în cuprinsul sentinţei civile nr. 106/C/16.01.2009, Judecătoria Mangalia[11] subliniază: ”(…)Chiar dacă în raportul său, agentul constatator menţionează că petentul ar fi (…), aceste precizări, nu au fost făcute în chiar actul prin care s-a constatat contravenţia, motiv pentru care instanţa a apreciat acest raport ca fiind un act extrinsec procesului verbal, care nu îl poate completa pe acesta.”
3. Concluzii
Ca o concluzie asupra celor arătate mai sus, considerăm că în procedura de soluţionare a plângerilor contravenţionale, NU se impune ca raportul agentului constatator, întocmit pro causa, (după momentul întocmirii procesului-verbal atacat şi imediat după formularea şi comunicarea exemplarului nr. 2 al plângerii contravenţionale) spre a fi anexat la întâmpinare, să fie reţinut ca mijloc de probă, pentru că s-ar ajunge la situaţia absurdă ca eventuala vinovăţie a petentului-contravenient să fie stabilită în baza unui înscris întocmit de acelaşi agent constatator al cărui proces-verbal este contestat sub aspectul legalităţii/temeiniciei şi s-ar admite implicit că nulitatea absolută a unui proces-verbal (pentru neindicarea datei constatării faptei, a nedescrierii corespunzătoare a faptei, etc.) poate fi acoperită printr-un asemenea înscris, situaţie în care dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 2/2001 ar rămăne fără substanţă şi fără finalitate juridică, or nu acesta a fost scopul urmărit de legiuitor la edictarea textului de lege de la articolul menţionat.
Dimpotrivă, din interpretarea teleologică a art. 17, deducem că legiuitorul a urmărit ca în situaţia în care, în urma controlului de legalitate, instanţa constată chiar ex officio că procesul-verbal contravenţional este lovit de nulitate absolută, va dispune anularea actului sancţionator fără a fi permisă acoperirea nulităţii prin alte mijloace.
Aşa cum am arătat şi cu altă ocazie[12], instanţa învestită cu soluţionarea unei plângeri contravenţionale este singura care trebuie să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă, în baza probatoriului administrat, eventuala vinovăţie a contravenientului, ci nu să facă o aplicare strictă a regulii onus probandi incumbit actori, iar în măsura în care contravenientul se află în situaţia de a nu putea propune probe şi deci de a nu se putea apăra efectiv, să-i fie respinsă plângerea contravenţională pe considerentul că nu a putut să dovedească cele susţinute în plângerea contravenţională şi să răstoarne prezumţia relativă de adevăr a procesului-verbal contravenţional, deoarece într-o asemenea situaţie instanţa nu ar face altceva decât să (re)confirme “vinovăţia” contravenientului reţinută într-un act administrativ cu caracter individual întocmit de un agent al statului care nu prezintă garanţii de independenţă şi imparţialitate asemenea unui judecător.
Sub acest aspect amintim că însăşi Curtea Constituţională a României a subliniat în cuprinsul Deciziei nr. 1096/2009[13] că: ”Cel care a formulat plângerea nu trebuie să își demonstreze propria nevinovătțe(…). Chiar dacă art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispozițiile Codului de procedură civilă, instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenția intră sub incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Anghel împotriva Romaniei, 2007, a statuat că, <<deși statele au posibilitatea de a nu sancționa unele infracțiuni sau le pot pedepsi pe cale contravenționala decât pe cale penală, autorii infracțiunilor nu trebuie să se afle într-o situație defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală>>. O asemenea poziție este firească, întrucât, în caz contrar, autorul unei contravenții, din punct de vedere al protecției juridice de care se bucură, s-ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracțiuni în sensul Codului penal român, ceea ce este inadmisibil din moment ce ambele fapte țin de materia penală în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
Conchidem prin a ne exprima convingerea că în viitorul cel mai apropiat plângerile contravenţionale vor fi judecate cu mai multă seriozitate şi responsabilitate, chiar dacă aparent unele nu prezintă o miză prea mare pentru judecătorul cauzei, nu trebuie omis că pentru petenţii nevinovaţi, o plângere tratată cu superficialitate şi în final respinsă, ar putea avea consecinţe dintre cele mai nefaste, iar sentimentul de nedreptate încercat este incomensurabil, iremediabil şi de natură a conduce la creşterea gradului de neîncredere în sistemul judiciar, care în momentul de faţă este oricum unul destul de ridicat.
[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 305 din 09.05.2002.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 483 din 14 iulie 2010.
[3] A se vedea Adresa nr. 4324 din 21.02.2013 transmisă de Inspectoratul de Poliţie Judeţean Caraş-Severin – AICI.
[4] Sentinţa civilă din data de 16.09.2011 a Judecătoriei Reşiţa (C9 – CIVIL SI MINORI SI FAMILIE).
[5] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001.
[6] Sentinţa civilă din data de 26.04.2013 a Judecătoriei Reşiţa (C10 – CIVIL ŞI PENAL STAGIARI – judecător Pop Ioana Luciana).
[7] Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor – comentată şi adnotată, Editura Sfera Juridica, Cluj-Napoca, 2006, p.p. 128-129 şi jurisprudenţa citată acolo.
[8] Sentinţa civilă nr. 4817 din 09.04.2013 a Judecătoriei Timişoara (complet C29V – judecător Dumitriu Adriana Laura).
[9] Textul integral al sentinţei civile nr. 4828/05.12.2008 a Judecătoriei Deva (Complet 9 – civil – minori – judecător Sonia Cososchi) – AICI
[10] Rezumatul sentinţei civile nr. 1752 din 8.11.2006 a Judecătoriei Mangalia – AICI
[11] Rezumatul sentinţei civile nr. 106/C/16.01.2009 a Judecătoriei Mangalia – AICI
[12] A se vedea Andrei PAP, Aplicarea art. 6 par. 3 CEDO in procedura contraventionala. Nota la decizia nr. 405 din 11 mai 2009 a Tribunalului Buzau, sectia civila, articol publicat în RNSJ la data de 29.03.2010. (www.juridice.ro)
[13] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 695 din 15.10.2009.
Andrei PAP