In mod traditional, in dreptul nostru, clauzele abuzive sunt tipice relatiilor dintre profesionisti si consumatori. Dar, incepind cu luna aprilie 2013, notiunea de “clauze abuzive” a patruns si in relatiile dintre profesionisti. Probabil, marea noutate a anului 2013 in aceasta privinta este Legea nr. 72/2013 privind masurile pentru combaterea intirzierii in executarea obligatiilor de plata a unor sume de bani rezultind din contracte incheiate intre profesionisti si intre acestia si autoritati contractante (M. Of. nr. 182/2013), care introduce, la cap. V, mai precis, la art. 12-15 din lege, regimul juridic al clauzelor si al practicilor contractuale abuzive in relatiile dintre profesionisti. Conform art. 12 din Legea nr. 72/2013, daca termenul de plata ori nivelul dobinzii sau al daunelor-interese suplimentare sunt stabilite in mod vadit inechitabil in raport cu creditorul, atunci practica sau clauza respectiva este considerata abuziva. O astfel de clauza abuziva este lovita de nulitate absoluta (art. 15 alin. 1), putind da nastere, in conditiile Codului civil, si la despagubiri (art. 15 alin. 2). Dreptul la actiunea in constatarea nulitatii si la actiunea in daune apartine oricarui profesionist, indiferent daca partea contractanta este un alt profesionist (spre exemplu, o banca, un asigurator, un lant de supermarket-uri, un transportator etc.) sau o autoritate (spre exemplu, in achizitiile publice reglementate de OUG nr. 34/2006). Acelasi drept de actiune il au si organizatiile patronale reprezentative (art. 19 lit. b) din Legea nr. 72/2013). Pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze sau practici contractuale, instanta sesizata “va tine cont”, asa cum rezulta din art. 13 al Legii nr. 72/2013, de toate circumstantele cauzei, dar în special de: (i) abaterile grave de la practicile statornicite intre parti sau de la uzantele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri; (ii) nerespectarea principiului bunei-credinte si a principiilor de diligenta in executarea obligatiilor; (iii) natura bunurilor sau serviciilor; (iv) ne-prevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plata sau de la rata dobanzii; (v) pozitia dominanta a cocontractantului in raport cu o intreprindere mica sau mijlocie. Desi nu rezulta expres din lege o astfel de concluzie, se poate spune ca, in prezenta unor astfel de “circumstante ale cauzei”, judecatorul va putea aplica o prezumtie simpla de caracter abuziv al clauzelor sau practicilor contractuale, ceea ce inseamna ca profesionistul sau autoritatea, piriti intr-o astfel de actiune, vor fi nevoiti sa rastoarne prezumtia de caracter abuziv, demonstrind inversul circumstantelor enuntate de art. 13 din Legea nr. 72/2013. La o astfel de concluzie se poate ajunge pe baza a cel putin trei argumente: – in contextul cauzei, judecatorul are de analizat uzantele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri, principiul bunei credinte si masura in care clauzele sau practicile contractuale incriminate s-ar abate de la aceste uzante sau principii; de asemenea, judecatorul are de analizat si pozitia dominanta a cocontractantului reclamantului; de pe pozitia sa dominanta, profesionistul sau autoritatea, pirite in astfel de actiuni, isi vor fi impus, de regula, vointa in contractele cu partenerii sai de afaceri, contracte care au structura si configuratia contractelor pre-formulate, de adeziune; bancile, societatile de asigurari, lanturile de supermarket-uri, societatile de leasing, de telefonie etc. isi impun “conditiile generale de afaceri” nu numai clientilor lor de retail (consumatori), ci si clientilor lor corporate (profesionisti), iar autoritatile, evident, isi impun vointa prin asa-numitele “caiete de sarcini” sau prin regulamentele de achizitii; – in sistemul Legii nr. 193/2000, consumatorul beneficiaza de o prezumtie de lipsa a negocierii in contractele de adeziune, precum si de o prezumtie de dezechilibru semnificativ intre prestatiile partilor; cum Legea nr. 72/2013 evoca notiunea de clauze sau practici contractuale stabilite “in mod vadit inechitabil”, sintagma similara cu cea de “dezechilibru semnificativ”, inseamna ca sistemul de prezumtii din art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum si jurisprudenta acumulata in aplicarea acestui text legal s-ar putea aplica, prin analogie, si in litigiile avind ca obiect clauze sau practici abuzive in relatiile dintre profesionisti; – destinatarii acestei noi reglementari sunt IMM-urile, victime predilecte ale abuzului de pozitie dominanta al marilor actori ai economiei sau al autoritatilor contractante (art. 13 lit. e) din Legea nr. 72/2013); ca este asa rezulta din art. 14, care stabileste o lista de clauze calificate de lege ca abuzive, adica prezumate absolut ca fiind abuzive, lista care contine conditii contractuale ce nu ar putea fi prezente in contracte negociate; de exemplu, sunt clauze abuzive cele care exclud posibilitatea aplicarii de dobanzi penalizatoare sau stabilesc dobanzi penalizatoare inferioare dobanzii legale penalizatoare, cele care fixeaza o obligatie de punere in intarziere pentru a opera curgerea dobanzilor, cele care prevad un termen mai mare decit cel normal de la care creanta produce dobanzi sau in contractele dintre profesionisti si autoritati contractante, un termen de plata mai mare decat cel obisnuit, cele care elimina posibilitatea platii de daune-interese suplimentare si cele care stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii; in mod evident, un profesionist care are putere de negociere egala sau mai mare cu cea a cocontractantului sau, nu ar accepta astfel de clauze, dar IMM-urile, care nu au putere de negociere si care nu pot evita altfel concedierile, reducerile de activitate sau insolventa, ar fi fortate sa accepte astfel de contracte; ei le vor semna sub imperiul unui abuz de putere economica sau administrativa si, de aceea, Legea nr. 72/2013 califica aceste clauze drept clauze al caror caracter abuziv este prezumat absolut, dovada contrara nefiind posibila. Ramine de vazut cum va reactiona practica la aceasta noua reglementare. prof. univ. dr. Gheorghe PIPEREA managing partner PIPEREA SI ASOCIATII sursa: http://www.juridice.ro/256771/clauze-si-practici-abuzive-in-relatiile-dintre-profesionisti.html

27 aprilie 2013

.

Este binecunoscut ca punctul esential de sprijin al unui sistem de justitie – cel putin al unuia ce se pretinde a fi civilizat si demnocratic – este accesul la jusitie (la instanta).
Admis ca atare de mai toate sistemele de drept, reglementat de numeroase instrumente legislative interne si internationale, acest principiu este si produsul a ceea ce numim drept natural, izvorand din chiar natura lucrurilor.
Desigur, si acest drept in discutie, oricat de important este, trebuie exercitat in lumina unor reguli de procedura sau chiar de fond si nu in mod arbitrar. Se poate vorbi chiar despre unele limitari rezonabile ale exercitarii dreptului de acces la justitie.
Se pune intrebarea, insa, unde se incheie limitarile rezonabile si unde incep limitarile excesive.
Ajungand la legislatia si sistemul de justitie din tara noastra, ne exprimam ab initio temerea ca acestea prezinta ingrijorator de multe limitari excesive ale dreptului de acces la jusitie.
In acest context, apreciem ca, cel putin urmatoarele, reprezinta astfel de limitari:
1. Obligativitatea procedurilor prealabile – admise in legislatie si chiar de CEDO, ele sunt considerate a fi un elment menit sa reduca numarul de litigii de pe rolul instantelor judecatoresti; statisticile, insa, demonstreaza ca acest deziderat este foarte departe de a fi atins, iar asta inseamna ca aceste proceduri obligatorii nu sunt decat un obstacol in calea justitiabilului, in a-si realiza si obtine in jusitie drepturile sale legitime (includem aici, desigur, si mult prea celebra “informare asupra medierii”).
2. Taxele judiciare foarte mari, exorbitante uneori – coroborate cu tendinta evidenta a instantelor de a respinge cererile de ajutor public judiciar, in baza unor motive nereglementate ca atare de lege (existenta unui avocat, angajat de parte in cauza ori existenta in patrimoniul partii a unor bunuri, nepurtatoare de fructe civile, care sa poata reprezenta venituri).
3. Cautiunile in cuantum foarte mare, in materia suspendarii executarii silite – coroborate cu practica judiciara, care intr-o proportie covarsitoare, respinge ca inadmisibile (deci, nu ca nefondate!) cererile de reducere ori scutire de la plata acestora.
4. Formalismul excesiv al multor reglementari legale – a se vedea, de exemplu, art. 194 lit. a) NCPC ori art. 1050 NCPC, acest din urma text legal punand aproape in imposibilitate de a-si realiza dezideratul juridic, pe justitiabilul care doreste sa obtina un drept de proprietate prin uzucapiune.
5. Termenele foarte scurte, acordate de anumite instante – paradoxal, chiar daca obiectivul universal valabil este acela de a limita durata proceselor, in multe cazuri, termenele scurte (de 14 zile), coroborate cu sarcini dificile puse in sarcina partilor, contribuie la inmultirea cazurilor de suspendare a cauzelor, in baza art. 1551 CPC ori art. 242 NCPC.
6. Formalismul excesiv al unor instante, care sunt prizonierele interpretarilor strict literale ale textelor legale, dar si ale regulilor de procedura administrativa a solutionarii proceselor – ne referim, exepli gratia, la instante care refuza sa solutioneze la inceputul sedintelor de judecata cauzele aflate in stare de amanare, care impun sarcini impovaratoare partilor etc. – totul intr-un cadru de inflexibilitate, de duritate a limbajului si gesturilor, de dictatura judiciara.
Poate ca aceste cazuri nu sunt singurele; poate ca unele din ele nu reprezinta reale obstacole in calea justitiabilului, asa cum sustinem noi. Este cert, insa, ca limitele – mai mari ori mai mici – aduse dreptului de acces la o instanta trebuie sa fie atent analizate inainte de a fi reglementate.

Florin RADU
avocat, Baroul Hunedoara

sursa: http://www.juridice.ro/256348/spre-un-acces-la-justitie-tot-mai-limitat.html